În brazi

În tăinuita brazilor răcoare
Ne-a surghiunit iubirea vinovată,
Cum stăm așa sub bolta înstelată,
Pădurea neagr-o catedrală pare.

Singurătatea ei înfricoșată
Trezește-n noi o lungă-nfiorare,
Din orice brad ne tulbur-o mustrare
Și tot mai greu păcatul ni-l arată.

Pe rând, pe rând, o teamă ne supune,
Trecutu-ntreg în inimă ne-apasă,
Piedută tu oftezi, o rugăciune...

Îmi spui apoi cu glas sfârșit de trudă:
– E Dumnezeu aici la el acasă,
Vorbește-ncet, că poate să ne-audă!...