ÎN TOAMNĂ
I
Te iau, te strâng la pieptu-mi. — Copilo, ce departe
Te simt! Căci vezi acuma e ceasul liniștit,
Când bate iar la garduri cu pasul ostenit
Cobzarul toamnei, vântul în strai de frunze moarte.
Nu plânge... E zadarnic și oaspele-i poftit.
Fu scris să vie astăzi purtând a morții carte.
Și toate câte fost-au, ne par cum sunt: deșarte.
Deschide numai poarta, rostindu-i bun-venit.
Deschide largă poarta, bătrânului cobzar...
Ne-o spune jalea veche uitată de demult,
Și hora amintirii se va roti mai rar.
Auzi? Se depărtează spre zarea de cenușe
Cu sufletele noastre... Sunt singur și ascult,
Cum bate veșnicia în pieptu-ți de păpușe.
II
Pe drum mergeam alături. — A toamnei melodie,
Tăcută se lăsase cu seara peste vie;
Prin codrii de rugină, pe pajiștea pustie
Simțeam un freamăt parcă în suflete că-nvie.
Era un zgomot dulce și dureros, un cânt
Ce-n inimi se născuse și-n ele ni s-a frânt.
Apropiați deodată și fără un cuvânt,
Am stat să ne petreacă al toamnei rece vânt.
Și tu mi-ai spus: Trecutul întreg nu e trecut;
Din el iubirii noastre să făurim un scut. —
Dar vocea ta în umbră părea o nălucire...
Eu ți-am răspuns: Trecutul rămână în trecut,
Căci clipa veciniciei mi-o dai dintr-o privire. —
De ce în umbră glasu-mi părea o amintire?
III
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum,
O! nu-ncerca nici mila, și mâinile nu-ți frânge.
E prea târziu să crească jătaticul din scrum.
Nu vezi ce toamnă tristă? — Cu pete mari de sânge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum.
— Răspuns-ai: La Văratec, din vremuri legendare
O Sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana byzantină un farmec straniu are,
Căci veacuri după veacuri s-au perindat tăcut,
Răpindu-i strălucirea, dar tot mai blând ne pare
Obrazul ei, asemeni iubirii ce-a trecut.
IV
Pustie e grădina, pustie casa toată
În care o iubire crescuse an cu an.
Ce mari sunt azi copacii! Sub ramuri de castan
Pridvorul alb în frunză de iederă înoată.
Fântâna părăsită rămas-a fără roată,
Se pierde șerpuirea potecii într-un lan,
Și sub moscheea verde a codrului, persan
Covor aștern arinii în zilele de zloată.
Cărările înguste zadarnic le cutreier!
Străine îmi sunt astăzi, sau eu le sunt străin?
Dar neschimbat prieten un țârâit de greier,
Acelaș ca și-atuncia, în clipe de tăcere
Reînflorind visarea cu roze efemere,
Îmi sângerează pieptul cu-al amintirii spin.
V
Plutașul Moarte trece pribeag pe râul lumii.
Iar după dânsul veacuri, popoare,-n jocul spumii,
Târâte de puhoiul pătat de înserări,
Se scurg spre vecinicia potolitoarei mări.
Și Moarte surugiul, cu frâu-n dinți, călare,
Noroadele gonește pe-a timpului cărare.
Iar, veac de veac se leagă în urmă: nor de scrum,
Și pulbere s-așterne prin praful de pe drum.
Și Moarte pivnicerul din toamnele târzii,
Ciorchine de popoare ca struguri culegând,
La linurile vremii le duce cu pas rar.
Dar pentru noi, Iubito, al morții lăutar
Să cânte. — Simți cum piere trecutul rând pe rând,
Uitarea cum burează în suflete pustii?...