George Georgescu

George Georgescu
Date personale
Născut[1][2][3] Modificați la Wikidata
Sulina, Tulcea, România Modificați la Wikidata
Decedat (76 de ani)[1][2][3] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
PărințiLeonte Georgescu, Elena Stefanitzi Georgescu
Căsătorit cu
  • Gabriela Schiller (c. 1922; ✝ 1924)
  • Florica (Tutu) Oroveanu (c. 1933–64)
CopiiIoana Georgescu, căsătorită Răileanu
Cetățenie România Modificați la Wikidata
OcupațieVioloncelist (1910-1916), Dirijor (1916-1964)
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
StudiiUniversitatea Națională de Muzică București, Universität der Künste Berlin[*][[Universität der Künste Berlin (public art school in Berlin, Germany)|​]]  Modificați la Wikidata
Gen muzicalMuzică clasică
Instrument(e)Violoncel
Ani de activitate1910–1964
Case de discuriLYS, Artia, Doremi, Electrecord, Tobu Recordings, Radio România, Arlecchino, Editura Muzicală, Supraphon [4] [5] [6]
PremiiOrdinul Muncii  Modificați la Wikidata
Prezență online

George Georgescu (n. , Sulina, Tulcea, România – d. , București, România), cunoscut și sub abrevierea GG, a fost un muzician, dirijor și violoncelist român, director al Filarmonicii din București (1920–1944 și 1954–1964) și al Operei Naționale din București (1922–1926, 1930–1933 și 1939–1940), profesor de dirijat la Universitatea Națională de Muzică din București (1950–1953).

A studiat violoncelul cu prof. Constantin Dimitrescu la Conservatorul din București (1906–1910) și cu prof. Hugo Becker la Hochschule für Musik din Berlin (1911–1914). În 1916 a fost discipolul și asistentul unuia dintre fondatorii dirijatului modern, Arthur Nikisch.

Ca violoncelist, a fost membru al Cvartetului Marteau (1911–1914). Ca dirijor de orchestră (1918-1964) a cunoscut o recunoaștere internațională datorită numeroaselor concerte susținute în Europa și Statele Unite (1918-1964).

Cariera muzicală

De la violoncelist la dirijor

George Georgescu și-a început cariera artistică studiind vioara și violoncelul la București, apoi la Școala superioară de Muzică din Berlin, elev al lui Hugo Becker, eminent profesor de violoncel. Din 1910 a făcut parte ca violoncelist din cvartetul de coarde de sub conducerea violonistului Henri Marteau. În 1916 suferă un accident și este nevoit să abandoneze cariera de violoncelist. La sugestia cunoscutului dirijor Arthur Nikisch, care îi recunoaște calitățile muzicale neobișnuite, George Georgescu începe să studieze arta dirijorală și, în 1918, înregistrează un succes remarcabil la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin.

Întors în țară preia direcția tinerei orchestre filarmonice din București. Cu fiecare nou concert, orchestra câștigă în maturitate și calitate interpretativă. Georgescu include în repertoriul orchestrei, alături de marii clasici ai compoziției, și operele compozitorilor români, în primul rând ale lui George Enescu.

Dirijor acasă și străinătate

George Georgescu dirija adesea în străinătate, fie împreună cu orchestra filarmonică din București, fie invitat la pupitrul unor renumite orchestre simfonice. Își alege programul în funcție de orchestre și de public. Asfel la Viena dirijează compoziții de Johannes Brahms și Richard Strauss, compozitorii săi preferați, la Paris compoziții de Maurice Ravel și Paul Dukas, la Praga uvertura la opera Mireasa vândută de Bedrich Smetana, la Sofia concertul pentru pian și orchestră de Pancio Vladigherof, la Varșovia simfonia Cântece nocturne de Karol Szymanowski, iar în Italia compoziții ale lui Ottorino Respighi. Începând din anul 1926 întreprinde turnee și în Statele Unite, în fruntea orchestrei filarmonice din New York sau împreună cu orchestra Concertelor Colonne.

„Epurare pe viață” și reabilitare

În 1944, după evenimentele politice din 23 august ce aveau să conducă la abdicarea Regelui Mihai I și instaurarea brutală a comunismului în România, George Georgescu, ca și alte personalități marcante ale vieții intelectuale românești, este „epurat pe viață” din activitatea artistică, pe motiv de „colaboraționism” și pentru „crima” de a fi „favorizat cultura germană”. Au fost invocate turneele internaționale efectuate de artist și de orchestra Filarmonicii în țările Axei, cu care România era aliată în anii celui de-al doilea Război Mondial și colaborarea cu artiști germani, „deși nu s-a putut vorbi despre vreo implicare cu conotații politice sau ideologice, nici în nume personal, nici ca director al Filarmonicii din București.” [7]

În 27 februarie 1947, ca urmare a intervenției personale a lui George Enescu, a revenit în activitate, mai întâi în fruntea Orchestrei Radio, apoi cu un ciclu de zece concerte extraordinare în compania Orchestrei Filarmonicii. A găsit un ansamblu ce-și pierduse omogenitatea de dinainte de 1944, inclusiv din cauza imixtiunii elementului politic. Între 1947 și 1954 a activat ca liber profesionist și i s-a permis reluarea onorării invitațiilor internaționale, serie deschisă în mai 1947, la Filarmonica din Viena [8]. Însă curând se instaurează Cortina de Fier, iar Ana Pauker interzice deplasările în Occident – măsură ce va marca următorii săi 13 ani de activitate. În noul context, George Georgescu dirijează concerte în țară, inclusiv în fabrici și uzine. Continuă promovarea muzicii românești, optând cu discernământ pentru valori componistice sigure într-un context în care presiunea ideologică influența în mod evident structurarea programelor și favorizarea unor soliști mediocri, dar agreați de noul regim.

Ordinul Muncii și Artist al Poporului

Abia după ce, în 1956, Constantin Silvestri - până atunci director al Filarmonicii din București - se expatriază în occident, la Paris (în 1957 emigrează în Anglia, la Bournemouth), George Georgescu revine la conducerea acestei orchestre, prestigioasele sale calități artistice neputând fi ignorate. În 1960 este decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primește și titlul de Artist al Poporului. Înregistrează pentru casa de discuri Electrecord ediția integrală a simfoniilor lui Beethoven. Până la dispariția sa din viață în 1964, mai întreprinde turnee de concerte în străinătate, lucrând neobosit la perfecționarea interpretativă a orchestrei de sub conducerea sa.

Premii

  • Premiul de Stat al Republicii Populare Române pentru lucrările de o deosebită valoare efectuate în anul 1949 în domeniul Muzicii, clasa I-a (8 martie 1951), „pentru interpretarea Simfoniei a II-a, de Haciaturian, și a Simfoniilor lui Ceaikovschi, și pentru întreaga sa activitate muzicală desfășurată în anul 1949”[9]

Distincții

  • titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Română (11 martie 1952)[10]
  • Ordinul Muncii clasa I-a (13 octombrie 1953) pentru contribuția sa la „munca de pregătire și desfășurare a celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie⁠(d)”[11]
  • titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (26 august 1954) „pentru merite excepționale în domeniul dezvoltării artei”[12]
  • Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a III-a (12 august 1959) „pentru activitate rodnică în dezvoltarea științei și culturii din Republica Populară Romînă”[13]
  • Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa I (13 septembrie 1962) „pentru merite deosebite în activitatea artistică de promovare a artei muzicale românești și ridicarea prestigiului ei internațional, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viață”[14]

Note

  1. 1 2 George Georgescu, SNAC, accesat în
  2. 1 2 Autoritatea BnF, accesat în
  3. 1 2 George Georgescu, International Music Score Library Project, accesat în
  4. ↑ Discografie. „Discografie George Georgescu, Discogs.com”. Accesat în .
  5. ↑ Listă înregistrări audio George Georgescu (lb. engleză), WorldCat. „George Georgescu audio recordings list, WorldCat, worldcat.org”. Accesat în .
  6. ↑ Listă înregistrări audio George Georgescu (lb. franceză), BnF. „George Georgescu (1887-1964) - Toutes ses œuvres, BnF Data, bnf.fr”. Accesat în .
  7. ↑ Viorel Cosma (). Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate. Editura Muzicală. pp. 142–143.
  8. ↑ Rezultate căutare George Georgescu, listă concerte. „Wiener Philharmoniker, wienerphilharmoniker.at”. Accesat în .
  9. ↑ Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române nr. 205 din 8 martie 1951 privind acordarea Premiului de Stat al Republicii Populare Române și titlul de „Laureat” pentru lucrările efectuate în anul 1949, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, anul III, nr. 30, luni 12 martie 1951, p. 376.
  10. ↑ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 31 din 11 martie 1952 pentru acordarea titlului de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Română, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, anul IV, nr. 15, luni 24 martie 1952, p. 124.
  11. ↑ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 425 din 13 octombrie 1953 pentru conferirea „Ordinului Muncii” și a „Medaliei Muncii”, unor tovarăși care s’au evidențiat în munca de pregătire și desfășurare a celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, anul II, nr. 42, 21 octombrie 1953, p. 447.
  12. ↑ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 373 din 26 august 1954 pentru conferirea de titluri unor oameni de artă, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul III, nr. 43, 6 septembrie 1954, p. 509.
  13. ↑ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 308 din 12 august 1959 privind conferirea unor titluri, ordine și medalii, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul VIII, nr. 25, 17 septembrie 1959, p. 180.
  14. ↑ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 741 din 13 septembrie 1962 pentru conferirea ordinului „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa I artistului poporului George Georgescu, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul XI, nr. 19, 29 septembrie 1962, p. 174.

Legături externe

Acest articol este emis de la Wikipedia. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.