Xanthos și Balios

Xanthos (/ˈzænθəs/; în greaca veche: Ξάνθος, Xanthos, „bălan”) și Balios (/ˈbliəs/; în greaca veche: Βάλιος, Balios, posibil „pătat”) au fost, conform mitologiei grecești, doi cai nemuritori, descendenți ai harpiei Podarge[1] și ai vântului de apus, Zephyrus; după o altă tradiție, tatăl lor a fost Zeus.

Mitologie

Caii lui Ahile

Poseidon, stăpânul mărilor, i-a dat doi cai regelui Peleus din Fthia pe post de cadou de nuntă, atunci când Peleus s-a căsătorit cu nereida Thetis.[2] Peleus i-a dăruit caii, mai târziu, fiului său, Ahile, care i-a luat pentru a trage carul său de luptă în timpul Războiului Troian.[3]

Cartea 16 a Iliadei relatează că Ahile a avut un al treilea cal, Pedasos, care a fost înhămat la car ca un „cal de urmărire”, împreună cu Xanthus și Balios. Ahile îl capturase pe Pedasos, atunci când a cucerit orașul lui Eetion. Pedasos era muritor, dar el putea ține pasul cu caii divini. Sarpedon, prințul din Licia și aliat al Troiei, l-a ucis pe Pedasos atunci când sulița sa l-a ratat pe Patrocle.[4] Camaradul de arme al lui Ahile, Patrocle, obișnuia să-i hrănească și să-i îngrijească pe acești cai. În Iliada, se povestește cum, atunci când Patrocle a fost ucis în luptă, Xanthus și Balius au rămas nemișcați pe câmpul de luptă și au plâns amarnic.[5]

În Iliada 17.474-8, Automedon, conducătorul carului lui Ahile, afirmă că numai Patrocle era capabil să-i stăpânească deplin pe acești cai. Când Xanthos a fost mustrat de îndoliatul Ahile pentru că a permis ca Patrocle să fie ucis, Hera i-a acordat lui Xanthos darul vorbirii ceea ce a încălcat legea Divină, permițând calului să-i spună că un zeu l-a ucis Patrocle și că un zeu îl va ucide pe Ahile.[1] După moartea lui Ahile, furiile l-au lovit pe calul insolent.

Calul lui Diomede

Un alt Xanthos, diferit de calul menționat mai sus, a fost unul dintre caii lui Diomede din Tracia, care a hrănit animalele cu carne de om. Capturarea acestor cai a fost a opta din cele douăsprezece munci ale semizeului Heracle.

Note

  1. N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, 1964, p. 380.
  2. N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, 1964, p. 295.
  3. N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, 1964, p. 304.
  4. N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, 1964, p. 366.
  5. N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, 1964, p. 370.

Bibliografie

This article is issued from Wikipedia. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.