Vasile Grecu

A urmat studiile secundare la Cernăuți, iar cele superioare, de filologie clasică, la Viena (1905-1907) și Cernăuți (1907-1909). Își ia doctoratul, în 1919, cu teza Fauna și flora în sistemul filosofic al lui Platon. A devenit profesor la Catedra de Studii Sud-Est Europene a Universității din Cernăuți. În 1938 a fost chemat la Universitatea din București, ca succesor al lui Demostene Russo la Catedra de Bizantinologie. El va deveni și colaborator al sectorului de istorie a dreptului de la Institutul de Istorie al Academiei Române, membru corespondent al acesteia din 1936, redactor al publicației Codrul Cosminului, iar spre sfârșitul vieții sale a fost ales vicepreședinte de onoare al Asociației Internaționale de Studii Bizantine (1971).[1]

În semn de omagiu la adresa personalității sale, o stradă din orașul Suceava poartă numele „Acad. Vasile Grecu”.

• A scris studii privitoare la istoria și literatura Bizanțului, la influența exercitată de cultura bizantină asupra celei române.
• A editat Cărți de pictură bisericească bizantină (1936), Omiliile patriarhului Ian XIV Calecas (1334-1347), Din domnia lui Mahomed al II-lea (1451-1467).
• A întocmit edițiile critice ale operelor unor cronicari bizantini (Doukas, Critobal din Imbros, Georgios Sphrantez, Constantin Porfirogenetul).
• A publicat o ediție a versiunii grecești a Vieții lui Nifon și a Învățăturilor lui Neagoe, domnul Țării Românești, însoțită de o traducere în limba română (1942).
• A realizat ediții critice ale vechilor legiuiri românești: Legiuirea Caragea, 1818 (1956); Pravilniceasca condică, 1780 (1957); Codul Calimachi, 1817 (1958).
• A tipărit Cartea de învățătură a diaconului Coresi din 1581.

• Membru corespondent al Academiei Române (din 1936)
• Președinte al Societății de Studii Bizantine (din 1963)
• Vicepreședinte de onoare al Asociației Internaționale de Studii Bizantine (din 1971)

• Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – G