Palatul Cotroceni

Palatul Cotroceni este o reședință regală din București, care servește azi ca sediu al Președinției României. Se află în sectorul 6, pe Bulevardul Geniului nr. 1-3.[1] O parte a palatului este deschisă vizitelor publicului din 27 decembrie 1991, când a fost inaugurat Muzeul Național Cotroceni.

Palatul Cotroceni
Poziționare
Coordonate🌍 ({{PAGENAME}})
LocalitateBucurești
Țara România
AdresaBd. Geniului 1-3, sector 6[1]
Edificare
ArhitectPaul Gottereau
Data începerii construcției1888
BeneficiarAdministrația Prezidențială
Clasificare
Cod LMIB-II-a-A-19152

Istoric

În anul 1679 domnul Șerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Biserica și anexele mănăstirești au fost ridicate în decurs de doi ani. Opera lui Șerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire. În 1862 Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reședință domnească de vară.

La începutul domniei, Principele Carol I al României primește ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni. Carol I hotărăște să construiască în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor Coroanei, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. În mai 1883 se deschide Guvernului un credit de 1 700 000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construirea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la Mănăstirea Hurezi.[2] Principesa Maria și Principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.

În august 1916, la Palatul Cotroceni a avut loc Consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand, în care s-a stabilit intrarea României în primul Război Mondial de partea Antantei[3].

Între anii 1949 - 1976, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor.[4] Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu.[4]

În anul 1984, la ordinul președintelui Nicolae Ceaușescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicată de Șerban Cantacuzino.[4]

Palatul Cotroceni a devenit după Revoluția română din 1989 reședința oficială a Președintelui României.

„Ziua porților deschise”

Cu anumite ocazii, „zile ale porților deschise”, palatul prezidential poate fi vizitat de către public.[5] Președinții Ion Iliescu și Emil Constantinescu obișnuiau să deschidă Palatul Cotroceni publicului cu ocazia zilelor lor de naștere și onomastice.[6] Președintele Traian Băsescu a deschis palatul pentru public pentru prima dată[6] în data de 18 mai 2008, cu ocazia împlinirii unui an de la referendumul care l-a confirmat în funcție.[5] Cu această ocazie palatul a fost vizitat de 20000 de persoane.[6]

Muzeul Cotroceni

Din anul 1991, corpul istoric al palatului a fost deschis vizitatorilor, devenind Muzeul Cotroceni. În 2009, după ample lucrări de restaurare, Biserica Cotroceni a fost de asemenea inclusă în traseul muzeal. [7]

Galerie de fotografii

Note
  1. Președintele României / Contact, accesat 3 decembrie 2015
  2. Revista Secolului XXI - București
  3. Mihaela Stoica. „Palatul Cotroceni. De peste 300 de ani reședință pentru domnitori și regi, sediu pentru președinții României și locul unde s-au luat mari decizii pentru țară. Regina Maria și-a pus cea mai mare amprentă asupra lui”. Accesat în .
  4. Muzeul Național Cotroceni
  5. Băsescu: 19 mai - ziua în care românii au fost mai puternici decât Parlamentul[nefuncțională]
  6. „Acasă la președinte”. Arhivat din original la . Accesat în .
  7. http://www.muzeulcotroceni.ro/istoric.html Muzeul Cotroceni - Istoric

Bibliografie
  • Cernovodeanu, Paul (), „Câteva date despre spitalul pentru răniți de la Cotroceni din 1877”, În Bratescu, Gheorghe, Retrospective medicale, București: Editura medicală, pp. 343–344

Legături externe
This article is issued from Wikipedia. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.