Muzică programatică

Muzica programatică (denumită și muzică cu program[1]) este o compoziție muzicală, care își propune să ilustreze sau să urmărească explicit o temă dată[2]. Este o muzică instrumentală a cărei structură este determinată prin date extramuzicale inspirate din natură, literatură și arte plastice[3].

Unii specialiști consideră că prima lucrare cu caracter programatic a fost Simfonia a VI-a în Fa major "Pastorala" de Ludwig van Beethoven, nu numai prin titlurile explicative ale părților componente: Bucuria sosirii la țară, Scenă la pârâu, Veselă petrecere țărănească, Furtuna, Cântecul păstorilor – bucuria trecerii furtunii, ci și prin pasajele onomatopeice, care sugerează murmurul apei, vuietul furtunii, cântecul păsărilor, jocul apei pârâului, sclipirea fulgerelor și ecoul tunetelor. [4]

Alții consideră că inventatorul muzicii programatice a fost Hector Berlioz [5], odată cu realizarea compoziției intitulate „Simfonia fantastică” (1830), una dintre primele lucrări de muzică programatică, a cărei structură (ordinea și numărul mișcărilor) este alterată față de canoanele clasice pentru a reprezenta mai bine „subiectul” ales (care totuși nu are nicio altă materializare decât sugerarea narațiunii prin aluzii muzicale).[6]

În muzica programatică, Berlioz nu traduce sonor detaliile argumentului literar, ci folosește uneori numai titlul pentru a exprima conținutul dat cu mijloace simfonice generalizatoare. Prin muzica sa programatică, simfonia câștigă în accesibilitate. [7]

Muzica programatică creează doar iluzia unei realizări pe o dublă cale a funcțiilor artistice ale creației de acest fel. Programul, neputând conține nimic „specific" artistic, rămâne o simplă informare asupra punctului de plecare al compozitorului în crearea lucrării, muzica fiind purtătoarea întregii sarcini artistice și tot ea trebuind să constituie criteriul de apreciere valorică a lucrării. O operă muzicală slabă nu va fi niciodată salvată de programul său, va fi lipsită de forța de autentic mimesis și ethos, va fi o simplă formă fără viață, oricând înlocuibilă cu alta.[8]

Principalele genuri de lucrări cu caracter programatic sunt poemul simfonic, simfonia cu program, suita sau uvertura cu program.[1]

Curentul componistic apărut în sec. XIX, care dezvoltă tendințele de transpunere în muzica instrumentală a unor imagini inspirate de natură sau de lectura unor texte poetice ori dramatice, care promovează muzica programatică, poartă denumirea de programatism.[9]