Magnus de Saxonia
Magnus (n.c. 1045 – 23 august 1106, Ertheneburg), ultimul reprezentant al dinastiei Billungilor, a fost duce de Saxonia din anul 1072 până la moarte.
| Magnus Billung | |
| Duce de Saxonia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1042[1] |
| Decedat | (64 de ani) Ertheneburg(d), Schleswig-Holstein, Germania |
| Părinți | Ordulf de Saxonia Wulfhilda de Norvegia |
| Căsătorit cu | Sofia de Ungaria[*] (din ) |
| Copii | Wulfhilda de Saxonia Eilika de Saxonia |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Billungi |
Magnus a fost fiul cel mare și succesorul ducelui Ordulf de Saxonia și al soției sale, Wulfhilda, prințesă a Norvegiei.
Biografie
În 1070, înainte de a deveni duce de Saxonia, Magnus s-a alăturat ducelui de Bavaria, Otto de Nordheim, în revolta acestuia împotriva împăratului Henric al IV-lea din dinastia Saliană.
În 1070 a sprijinit rebeliunea lui Otto de Northeim împotriva regelui Henric al IV-lea, fiind arestat după încheierea rebeliunii El nu a fost eliberat nici după moartea tatălui său, Ordulf, în 1072 deoarece a refuzat să-și cumpere eliberarea prin renunțarea la pretențiile sale la titlul de Duce. Abia după un schimb de prizonieri inițiat de unchiul său, contele Hermann, în timpul războiului saxon din 1073, a fost eliberat din închisoarea din Harzburg la 15 august 1073. Doar doi ani mai târziu, după victoria lui Henric al IV-lea în Bătălia de la Homburg an der Unstrut, Magnus a fost din nou închis. Eliberat în 1076, el a luptat alături de susținătorii antiregelui Rudolf de Rheinfelden în Bătălia de la Mellrichstadt (1078), unde și-a salvat cu greu viața. Mai târziu s-a împăcat cu Henric al IV-lea luptând chiar alături de armata regală împotriva slavilor. În 1093 l-a ajutat pe Henric de Alt-Lübeck, aliatul său, în bătălia de la Schmilau pentru a-și asigura puterea împotriva populației păgâne, care nu dorea nici să accepte creștinizarea, nici să plătească taxe conform legii.
Magnus a fost și un aprig dușman al arhiepiscopului de Bremen, Adalbert, a cărui reședință a atacat-o și devastat-o de mai multe ori.
Magnus a murit în 1106 (ca și Henric al IV-lea) fără a avea vreun fiu. Ducatul său a fost acordat lui Lothar de Supplinburg, viitorul împărat Lothar al III-lea, iar teritoriile sale au fost împărțite între cele două fiice ale sale, Wulfilda și Eilika, ajungând astfel în mâinile familiei Welfilor și familiei Ascanienilor.
Căsătorie și descendenți
Magnus s-a căsătorit în 1070/1071 cu Sofia (d. 18 iunie 1095), fiica regelui Bela I al Ungariei și văduva lui Ulrich I de Weimar, margraf al Crainei și Istriei.[2]
Din această căsătorie au rezultat două fiice:
- Wulfhilda (n. 1075 – d. 1126), căsătorită cu ducele Henric al IX-lea de Bavaria și
- Eilika (n. 1080 – d. 16 ianuarie 1142), căsătorită cu contele Otto de Ballenstedt.
Note
- „Magnus de Saxonia”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
- „Neue deutsche Biographie (NDB)” (în germana). Lexikon des gesamten Buchwesens Online. p. 666. Accesat în .
Bibliografie
- Lutz Fenske: Magnus. În: Neue Deutsche Biographie (NDB), vol. 15, Editura Duncker & Humblot, Berlin, 1987, ISBN 3-428-00196-6, pp. 666-667 (versiune online).
- Otto von Heinemann: Magnus, Herzog von Sachsen. În: Allgemeine Deutsche Biographie (ADB), vol. 20, Editura Duncker & Humblot, Leipzig, 1884, pp. 69–72.
- Bernd Schneidmüller: Magnus, sächsischer Herzog. În: Lexikon des Mittelalters. vol 6, Editura Artemis & Winkler, München/Zürich, 1993, ISBN 3-7608-8906-9, col. 100-101.