Gelivație

Gelivație (din franceză gélivation), denumit și gelifracție (din franceză gélifraction), congelifracție, crioclastism sau crioclastie este un proces de dezagregare a rocilor de pe suprafața pământului, provocat de variațiile de temperatură, mai precis de succesiunile fenomenelor de îngheț-dezgheț.

Toate tipurile de fragmente rezultate se numesc gelifracte. După natura rocii și mărimea particulelor rezultate, se deosebește:[1]

  • macrogelifracție (care desprinde blocuri mari, colțuroase, de mărimi și forme diferite, după fisuri vizibile);
  • microgelifracție (care detașează granule sau sfărâmături mici).

Dezagregarea rocilor sub acțiunea repetată, alternantă, a înghețului și dezghețului se produce deoarece apa, pătrunsă în pori și fisuri, își mărește volumul prin îngheț cu 9%, exercitând presiuni mari asupra pereților fisurilor[2], ce pot ajunge la valori de 15 kg/cm². Acest fenomen se manifestă intens în timpul primăverii și mai puțin în timpul iernii.[3] Intensitatea acestui proces, mărimea elementelor rezultate, cât și viteza sfărâmării, depind de gradul de umezire al rocilor, de natura lor și de durata înghețului.

Gelivația este factorul care impune o serie de forme de relief. Tipul și răspândirea acestora sunt influențate de trei factori:[4]

  • caracteristicile climatului (au o dezvoltare mare în cele polare, subpolare și alpine);
  • alcătuirea și proprietățile rocilor și depozitelor (maximum pe cele neomogene și macrogelive);
  • panta (impune deosebiri de evoluție, fizionomie și grupare în forme individualizate pe versanți și pe suprafețe orizontale)

În urma gelifracției pot rămâne unele forme de relief cum ar fi:[1]

  • pâlniile de gelifracte, care se continuă în aval cu un culoar (fasonat uneori și de zăpadă sau chiar de gheață),
  • firide sau adăpost sub rocă (când un strat geliv are deasupra un strat rezistent la gelifracție), stratul de sus dând o surplombă.

Una din urmări este și formarea grohotișurilor[5], frecvent și sub formă de lespezi.

Gelifractele alimentează pânzele de grohotiș, care pot fi dispuse sub formă de:[1]

  • mări de pietre,
  • deșerturi de gelivație,
  • râuri de pietre (talveguri acoperite total de grohotiș de pe versanții mai puțin înclinați).

În sezonul rece, gelivația nocturnă joacă un rol important și în declanșarea alunecărilor de teren.[6]

Ciclurile de îngheț-dezgheț produc fenomenul de gelivație și eflorescența structurilor de beton din construcțiile moderne.

Note
  1. Prof. Dr. Andrei C. Indrieș, Prof. Andrei A. Indrieș: Dicționar de geografie-geologie
  2. Mediul înconjurător: Editura Paideia, 2003
  3. Studiu privind potabilizarea și depoluarea apelor de la E.M.C. Rovinari[nefuncțională]
  4. Prof.univ.dr. Mhai Ielenicz: Geomorfologiegenerală
  5. Metode și tehnici de cercetare taxonomică, cenologică și ecologică a lichenilor din zona glaciară a căldării Iezerului Mare
  6. „Alunecări de teren”. Arhivat din original la . Accesat în .

Vezi și
This article is issued from Wikipedia. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.