Alexander Fleming

Alexander Fleming s-a născut pe 6 august 1881 în satul scoțian Lochfield. Părinții lui, Hugh Fleming și Grace Morton Fleming erau agricultori modești.

Dela 14 ani, Fleming locuiește în Londra și obține premiul "Polytechnic School of Regent Street". Din 1901, cu ajutorul unei mici moșteniri primite de la un unchi de-al său, studiază medicina la "St. Mary's Hospital Medical School" din Paddington. Fleming termină studiile cu rezultate deosebite în anul 1906, iar doi ani mai târziu obține „Medalia Cheadley” pentru lucrarea „Infecția bacteriană acută”. În 1909 primește diploma de medic specialist în chirurgie

A fost căsătorit de două ori, având un fiu cu prima soție, Sarah McElroy. Cea de-a doua soție, Amalia Voureka Coutsouris, bacteriologă, era originară din Grecia.

Fleming a murit la 11 martie 1955, în urma unei puternice răceli, refuzând ajutorul medical specializat. Febra ridicată și slăbirea organismului au provocat decesul său. A fost îngropat alături de lordul Nelson, la catedrala Saint Paul.

Fleming este adoptat în colectivul științific al profesorului Almroth Wright, specialist în domeniul patologiei și pionier în domeniul imunologiei unde efectuează cercetări asupra leprei, ciumei, și a altor boli, dar, din lipsa voluntarilor pe care să experimenteze, testează vaccinurile pe el și pe familia sa.

Observând modul în care rănile soldaților din primul război mondial sunt pansate, Fleming constată că mijloacele folosite atunci pentru dezinfectarea și curățirea rănilor provoacă adesea urmări mult mai grave. Analizând problema împreună cu profesorul Wright, cei doi specialiști ajung la concluzia că aceste mijloace reduc capacitatea naturală de apărare a organismului. Fleming a decis să găsească un dezinfectant care să nu slăbească sistemul imunitar al pacientului și a reînceput să studieze bacteriile. Plecând în vacanță în anul 1928, el a neglijat în laborator o cutie Petri cu o bacterie cultivată pe ea, cauzatoare de abcese. Când s-a întors, curiozitatea i-a fost atrasă de faptul că în cutie apăruseră colonii de mucegai care au distrus bacteriile din apropiere. Acest mucegai este Penicillium notatum - de unde și numele penicilinei care, părea să fie mai eficientă decât fenolul. Ulterior, savanții britanici Florey și Chain au folosit-o pentru tratarea infecțiilor, ajungând la rezultatele cercetărilor lui Fleming și la mostra lui de mucegai, care, din fericire, s-a păstrat în stare bună. În timpul celui de al doilea război mondial, ei au folosit medicamentul pe scară mică, deoarece obținerea substanței era foarte costisitoare.

În timpul atacurilor aeriene asupra Londrei, Florey și Chain au cultivat penicilina în toate vasele accesibile și i-au informat pe americani despre studiile efectuate și despre efectele penicilinei. Producția propriu-zisă, pe scară largă a penicilinei, a fost începută de către Statele Unite ale Americii.

În anul 1945 Florey, Chain și Fleming au primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină, pentru descoperirea penicilinei.

În anul 1921 Fleming a descoperit o altă substanță, o enzimă naturală care distruge bacteriile - „lizozim”. În cazul lizozimului, descoperirea a venit în urma cercetărilor efectuate asupra propriilor mucozități. Această substanță apare în secrețiile omului dar și în afara organismului uman și are proprietăți antibacteriene. Din păcate, și în acest caz, Fleming nu a reușit să separe această substanță. Din nou s-a limitat la publicarea rezultatelor cercetării sale. Lizozimul a fost extras de către un alt savant.

Alexander Fleming a fost foarte apreciat în Anglia până la sfârșitul vieții pentru descoperirea sa. În anul 1944, lui Fleming i s-a acordat distincția de Sir, iar un an mai târziu a devenit membru al Royal Society.

• Maurois, A. Alexander Fleming, Editura Medicală, 1965.

• en Biografie Premiul Nobel
• Dosarele istoriei: O datorie platita, 15 septembrie 2010, Julian Chitta, Ziare.com