Alecu Văcărescu

Alecu Văcărescu (n. 1769 – d. 19 noiembrie 1799, Tulcea, Imperiul Otoman) a fost un poet român din Țara Românească.

Fiul cel mare al lui Ienăchiță Văcărescu, Alecu a fost cel mai talentat dintre Văcărești, dar, din păcate, cele mai multe versuri ale sale s-au pierdut, rămînînd doar cîteva trecute într-o „condicuță”, pentru că se considera poet doar pentru sine. A avut un sfîrșit spectaculos: condamnat la moarte sub acuzația că și-ar fi otrăvit o mătușă, a trimis tuturor scrisori disperate pînă în ziua execuției.

Opera sa, fără să fie lipsită de manierismul epocii, se remarcă prin cultul iubirii, poetul scriind o poezie languroasă, de alcov, cu oftaturi artistice. Elogiază femeia, chinurile fericite ale dragostei, jurămintele, ca un adevărat profesionist al iubirii. Femeia trădătoare este mustrată cu o cochetă alintare din partea poetului, care stăpînește stilul de conversație erotică, cu imputări voalate, tachinări și amenințări. Într-o poezie grațioasă dezvoltă motivul oglinzii care, din gelozie, nu reflectă întreaga frumusețe a iubitei (Oglinda cînd ți-ar arăta...)

Alecu Văcărescu a scris și poezii în limba greacă, semnate cu pseudonimul Vacarescologlu, unele fiind influențate de poetul grec Rigas Velestinlis. Anton Pann le-a popularizat în volumul Poezii deosebite sau Cântece de lume.[3]

„În fruntea literaților profani ai Țării Românești din secolul al XVIII-lea vom găsi, fără îndoială, pe banul Ienăchiță Văcărescu; dar alături cu dânsul stă fiul său cel mare, clucerul Alecu Văcărescu, exilat din țară și dispărut în temnițele Turciei încă de pe la 1796”.[4]

Din porunca domnitorului Alexandru Moruzi, Alecu Văcărescu a fost exilat la Tulcea. A murit în închisoarea de acolo, din cauza condițiilor deosebit de aspre ce i-au fost impuse.[5]^{[nefuncțională]}