A doua bătălie de la Schooneveld

Imediat după Prima Bătălie de la Schooneveld flota neerlandeză s-a întors sub protecția ancorajului de la Schooneveld pentru a-și repara avariile iar flota anglo-franceză a ancorat la 12 mile Vest de inamic, la capătul bazinului Schooneveld. De Ruyter era pregătit să atace în dimineața următoare, 8 iunie, dar schimbarea vremii l-a împiedicat să reia lupta. La Schooneveld, De Ruyter a primit doar două nave întăriri, însă acestea erau foarte puternice: Isaac Sweers, vice-amiralul de Amsterdam, pe Olifant (82 tunuri) și Voorsichtigheid (84 tunuri) de la Amiralitatea de pe Maas, comandată de Jan van Brakel, eroul de la Medway și Solebay. Astfel efectivele flotei neerlandeze s-au rotunjit la 51 de nave de linie, cu practic același număr de tunuri ca înainte, 3.169. Sweers și-a luat locul natural de vice-amiral al Escadrei lui Tromp, în timp ce în locul regretatului Vlugh în Ariergardă a fost numit temporar Jan Dick de pe Eenhoorn (70 tunuri) ca Schout-bij-Nact.

Flota aliată anglo-franceză a pierdut trei nave, însă li s-a alăturat doar Swiftsure (70 tunuri), efectivele ei reducându-se la 74 nave de linie cu 4.686 tunuri. Prințul Rupert și-a mutat steagul pe Royal Sovereign (100 tunuri) datorită balansului prea mare al lui Royal Charles iar aceste două nave au schimbat locurile în linie; Swiftsure probabil a înlocuit pe Resolution în Escadra Roșie.

Prințul Rupert s-a folosit de acest răgaz pentru a încerca să își aranjeze flota. La 11 iunie aliații erau ancorați într-o serie de linii întinzându-se de la Nord-Vest la Sud-Est, fiecare alcătuită dintr-una din cele trei divizii ale unei escadre. Erau astfel 9 linii cu nave-amiral pe la mijlocul fiecăreia iar aceste nave amiral erau dispuse într-o linie de la Nord la Sud. În teorie navele amiral trebuiau să se afle la 4 cabluri (2/5 mile) depărtare iar celelalte nave din linie la jumătate din acest interval, dar se pare că distanțele erau mult mai mari în realitate. Spragge scrie în jurnalul său că erau cel puțin 10 mile (sau 6 mile, după altă sursă) de la nava sa amiral la cea a lui Rupert, în loc de 2 2/5 mile cât ar fi trebuit; în mod similar, Legge a ancorat la 2 mile de Rupert, în loc de o milă.

Condițiile nefavorabile ale vremii au continuat până la 14 iunie, când De Ruyter a luat inițiativa și a atacat flota aliată anglo-franceză.

Flota neerlandeză s-a pus în mișcare la scurt timp după ora 11:00 în dimineața de 14 iunie, părăsindu-și ancorajul aflat la 10 mile Est de aliați, și s-a îndreptat spre aceștia cu o briză proaspătă dinspre Nord-Est. Se spune că Rupert a așteptat întreaga noapte această mișcare a inamicului, dar Spragge, în ciuda opiniei afirmate, pare să fi fost luat complet prin surprindere. El își părăsise nava pentru a-l vizita pe Rupert și a continuat să se îndrepte spre el chiar și după ce a văzut că neerlandezii s-au pus în mișcare. Când a ajuns după-amiaza pe Royal Sovereign chiar el relatează că vela zburător de pe trinchet era slăbită în semn de ridicare a ancorelor și că inamicul se apropie. Rupert i-a dat ordinul să se urce la bord și să navigheze înainte. Astfel că i-a luat 2 ore să se întoarcă pe Prince iar între timp Escadra sa Albastră, care trebuia să conducă flota, aștepta imobilă să își recapete amiralul.

Pentru a agrava lucrurile, Rupert a decis să contramandeze ordinele către Spragge și să ia conducerea cu propria escadră, asta fără să îi explice intențiile sale lui d’Estrées, care aștepta să își ocupe poziția desemnată la pupa Escadrei Albastre. A rezultat o confuzie completă. Chicheley, contra-amiralul Escadrei Roșii, a luptat alături de Des Ardens, secundul francez; Rupert pe Royal Sovereign se afla la doar 2 sau 3 locuri înaintea lui d’Estrées pe Reine, în timp ce vice-amiralul său, Harman, a apărut aproape de pupa navei amiral franceze. Navele acestor variate divizii au ocupat locuri cum au putut, amestecate între ele și pe mai multe linii; în ariergardă se afla De Grancey cu a treia divizie a francezilor.

La început Spragge a încercat să rămână în față, sperând să aducă într-o linie ordonată celelalte două escadre de la pupa sa care înaintau peste el în confuzie și fără semnal de luptă. În avangarda neerlandeză Tromp “fiind foarte nerăbdător, a tras o lovitură de tun ca să stea după el” și după puțină ezitare Spragge a redus velele și a acceptat provocarea; imediat apoi Rupert a ridicat steagul roșu și lupta s-a generalizat. Bătălia a început în avangardă pe la ora 16:00.

Nu a existat nici o manevră de ambele părți; lupta a fost pur și simplu una între două flote navigând una pe lângă cealaltă la tribord, cu neerlandezii în vânt. După cum se întâmpla de obicei în aceste cazuri, fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă pentru evitarea luptei de aproape. De exemplu, Spragge l-a acuzat pe Tromp că “a tras în mod laș multe salve în vânt, niciodată îndrăznind să se aproprie” , ceea ce este o afirmație remarcabilă despre amiralul confirmat ca alergând mereu în mijlocul acțiunii. Sursele neerlandeze consemnează că Rupert s-a depărtat de De Ruyter, trăgând cu tunurile de la pupa în locul bateriilor laterale, în timp ce versiunea lui Rupert este că De Ruyter “a ridicat velele și s-a ținut în vânt cât mai departe posibil, la un moment dat plecând definitiv din luptă” .

Probabil că afirmația lui Haddock că “noi am păstrat vântul, ei au făcut la fel și nu s-au apropiat” este cea mai aproape de adevăr. Cu numerele sale inferioare De Ruyter ar fi în mod natural reticent să angajeze lupta de la scurtă distanță, atunci când putea atinge obiectivul de a cauza destule avarii inamicului pentru ca acesta să părăsească coasta neerlandeză. Rupert ar fi trebuit să forțeze lupta de la mică distanță, având un avantaj numeric de 3 la 2, însă acesta nu a făcut nici o încercare în această direcție.

Lupta a fost mai dură în avangardă, unde Sweers pe Olifant a angajat lupta mai devreme decât Tromp, a cărui navă naviga mai încet. A fost susținut de Provincie van Utrecht și de două fregate, dar celelalte trei nave din divizia sa și-au luat poziție lângă Tromp, și prin urmare Olifant a trebuit în cele din urmă să părăsească linia. Și navele amiral ale lui Spragge și Tromp au fost avariate considerabil.

Nici Zeven Provincien, nici Sovereign nu au suferit prea mult, dar nava din fața lui De Ruyter, Voorsichtigheid, a fost scoasă din linie pentru o vreme iar nava fiului său, Waesdorp, a suferit mult de pe urma tirului lui Sovereign; în timp ce Royal Katherine, probabil puțin mai în spate, a suferit aproximativ 100 de morți și grav răniți și a fost mult avariată la catarge și suprastructuri. Printre francezi cel mai mult au suferit Prince și Aquilon din divizia din frunte, alături de Grand din ariergardă. O relatare franceză merge atât de departe încât susține că Grancey a trebuit să facă față cu 5 sau 6 nave celor 30 ale lui Banckert, dar după sursele neerlandeze Banckert a fost angajat ușor în luptă, până și d’Estrées admite că divizia sa, împreună cu navele englezești care o susțineau, nu a fost pusă deloc sub presiune.

Virând spre Nord-Nord-Vest odată cu schimbarea vântului, cele două flote au continuat lupta până după lăsarea întunericului. La un moment dat între 22:00 și 0:00, De Ruyter a virat și s-a îndreptat spre casă, dar o parte din flota neerlandeză, sub Tromp, a rămas pe același curs timp de încă 2 sau 3 ore înainte să îl urmeze după miezul nopții.

La sfârșitul luptei aliații se aflau la 25-30 mile de Solebay, dar datorită lipsei generale de muniții și a avariilor severe ale unor nave s-a decis să nu ancoreze acolo ci să meargă la Nore. Flota a ancorat în noaptea de 15 iunie lângă baliza de la Gunfleet, iar la 18 iunie cele mai avariate nave erau duse pe Medway. Neerlandezii au ancorat din nou la Schooneveld în seara de 15 iunie.

Din punct de vedere material, A doua Bătălie de la Schooneveld a fost la fel de nedecisivă ca prima, dar moral a fost o a doua victorie pentru neerlandezi, aliații părăsind pentru o vreme coasta neerlandeză și amânându-și planurile de debarcare. Încă o dată, nici o navă nu a fost pierdută de nici o parte, deși navele neerlandeze Olifant și Tijdverdrijf au fost trimise în port pentru reparații și mai multe nave engleze și franceze erau probabil la fel de greu avariate. Au fost consumate sau pierdute 2 nave incendiare englezești și probabil una sau două neerlandeze.

Nu se știu multe despre pierderile omenești, cu excepția navelor din Amsterdam ale flotei neerlandeze. De partea aliaților singurele numere sunt date de Legge pentru Royal Katherine, aproximativ 30 morți și între 60 și 70 răniți grav. Au fost uciși doi căpitani englezi, Sadlington de pe Crown și White de pe Warspite, în timp ce alți doi căpitani francezi au fost răniți ușor; neerlandezii nu au pierdut nici un ofițer superior, doar Liefde, vice-amiralul de Maas, a for rănit. Contingentul din Amsterdam, care alcătuia exact jumătate din flota neerlandeză, a suferit 216 morți și 285 răniți, nava lui Tromp cu 32 morți și 107 răniți suferind de departe cel mai mult. Brandt menționează că navele de la Maas și Noorder Quarter au suferit mai puțin, dar nu menționează pierderile celor din Zeeland. Probabil ca 700 pierderi sunt destul de aproape de adevăr atât pentru neerlandezi cât și pentru aliați.

Cu toate că neerlandezii au izbândit în această luptă, Tromp, ca de obicei, s-a plâns că nu a fost ajutat cum se cuvine și l-a acuzat pe Sweers că a rămas inactiv în vânt fără nici un motiv. Sweers a răspuns că a atacat inamicul doar cu o singură altă navă mare alături, restul diviziei sale alegând să rămână lângă Tromp (lucru confirmat de acesta) și că nava sa a fost dezafectată și scoasă din luptă. De Ruyter credea că problema venea din „vechi fricțiuni” , probabil datând din 1666; dar pentru a rezolva situația, a trimis trei ofițeri amirali din alte escadre pentru a inspecta nava Olifant a lui Sweers. Verdictul lor a fost unanim în favoarea lui Sweers, în timp ce o a doua inspecție făcută de trei căpitani din escadra lui Tromp și matrozii lor au decis că nava trebuie trimisă în port pentru reparații. Prințul de Orania a sugerat că Sweers ar trebui să fie trimis în escadra lui Banckert și să fie înlocuit de Evertsen, dar asta nu s-a întâmplat; probabil că De Ruyter s-a gândit că amestecul de ofițeri amirali din Amsterdam și Zeeland în două escadre ar duce la și mai multe probleme.

În august 1673 o ultimă încercare a flotei anglo-franceze de a anihila flota neerlandeză și de a debarca apoi trupele de desant adunate la Yarmouth a fost zădărnicită definitiv de către De Ruyter în Bătălia de la Texel. Englezii au negociat o pace separată și au ieșit din război, în timp ce Franța a trebuit să facă față noilor aliați ai Provinciilor Unite, Spania și Imperiul Romano-German, pentru următorii patru ani.

A fost compusă din 74 nave de linie, 10 fregate (84 nave de război) cu 4.674 tunuri și 28.785 oameni, 10 fregate ușoare și alte nave mici (~120 nave in total)

51 nave de linie, 13 fregate (64 nave de război), 24 nave incendiare, 16 iahturi și alte nave mici cu 3.167 tunuri și 15.632 oameni (105 nave in total)

• Journals and Narratives of the Third Dutch War, Roger Charles Anderson, Naval Records Society, London 1946
• Johan de Witt en zijn tijd, Pieter Simons, Johannes van der Hey en zoon, Amsterdam 1842, vol 3
• The Influence of Sea Power upon History 1660-1783, A.T.Mahan, Little, Brown & Company, Boston 1898
• The Great Admirals: Command at Sea, 1587-1945, Jack Sweetman, Little, Naval Institue Press, 1997