Shūgorō Yamamoto

Yamamoto s-a născut în orașul Hirosato (redenumit în 1933 Otsuki) din prefectura Yamanashi,[7] într-o familie săracă.[9] A fost nevoit să abandoneze studiile la școala secundară din cauza lipsei banilor și s-a angajat în 1917 la un anticariat.[7] Proprietarul anticariatului, Shūgorō Yamamoto, i-a permis lui Shimizu să-și continue studiile pe cont propriu și l-a găzduit într-o cameră aflată deasupra magazinului, de aceea Shimizu a luat ca pseudonim literar numele binefăcătorului său.[7][8][9] Când magazinul a fost distrus în urma cutremurului din Tokio din 1923, Shimizu a plecat în districtul Kansai, unde a lucrat ca jurnalist, dar s-a întors în anul următor la Tokio și a acceptat un loc de muncă la un magazin.[8]

Yamamoto a debutat în cariera literară cu o povestire intitulată Suma-dera Fukin („Templul Suma și împrejurimile sale”, 1925), care fost publicată în foileton în revista literară Bungeishunjū.[7][8] A scris apoi o piesă de teatru în trei acte, intitulată Horinji iki, care a fost publicată în 1926.[8] Primele sale scrieri erau adresate în primul rând copiilor.[7][9] În 1932 a publicat volumul de povestiri Dadara Dambei, care nu a primit prea mare atenție din partea lumii literare, așa că Yamamoto a continuat să scrie ficțiune istorică populară și romane polițiste adresate mai ales tinerilor.[7][9] În timpul războiului a scris o serie de povestiri cu samurai (1940-1945) și povești despre femeile eroine din istoria Japoniei (1942-1945), ambele teme fiind potrivite pentru statul japonez aflat în plin război. Romanul Nihon Fujin Fudoki („Viețile marilor femei japoneze”) a fost foarte popular și a fost distins în 1943 cu Premiul Naoki, unul dintre cele mai prestigioase premii literare ale Japoniei, dar Yamamoto a refuzat să-l accepte, afirmând modest că „scrierile sale populare” nu ar trebui considerate „literatură”.[7][9]

Preferința sa pentru scrierile cu tematică istorică a continuat în epoca postbelică,[7] cu Hanamushiro („Covorul de flori”, 1948), Momi no ki wa nokotta („Brazii rămân”, 1954-1958) și Aobeka monogatari („Această mulțime înnebunită”, 1960). Lucrările sale sunt caracterizate printr-o simpatie accentuată pentru persoanele necăjite, o ostilitate față de autorități și un omagiu adus virtuților tradiționale ale poporului japonez.[9]

Multe dintre operele sale literare au fost ecranizate în filme de cinema sau seriale de televiziune.[7] Akira Kurosawa a ecranizat trei scrieri ale lui Yamamoto:[9] povestirea Nichinichi hei-an („Zile pașnice”) în filmul Sanjuro (1962), romanul Aka hi-ge shinryō Tan („Tratamentul dr. Barbă Roșie”) în filmul Barbă Roșie (1965) și volumul de povestiri Kisetsu no nai machi („Orașul fără anotimpuri”) în filmul Dodes'ka-den (1970),[10] iar cineastul Takashi Miike i-a ecranizat romanul Sabu într-un film de televiziune omonim difuzat în 2002.[11]

Yamamoto a murit la Yokohama de pneumonie acută, iar mormântul său se află în Cimitirul Public din Kamakura.[9][12]

Un premiu literar, intitulat Premiul Yamamoto Shūgorō, a fost instituit în 1987 cu ocazia aniversării a 20 de ani de la fondarea Societății Shinchō pentru Promovarea Artelor Litere (Shinchō Bungei Shinkō Kai).[9][13][14] El este acordat anual unei opere noi de ficțiune considerată reprezentativă pentru arta povestirii.[14] Câștigătorul primește un cadou comemorativ și un premiu în bani de 1 milion de yeni.[13][14][15]

• Viețile marilor femei japoneze (日本 婦 道 記, 1942–1945)
• Brazii rămân (樅 ノ 木 は 残 っ た, 1954–1958)
• Tratamentul dr. Barbă Roșie (赤 ひ げ 診療 譚, 1958)
• Poveștile lui Aobeka (青 べ か 物語, 1960)
• Orașul fără anotimpuri (季節 の な い 街, 1962)
• Sabu (さ ぶ, 1963)