Otto de Burgundia
Otto de Burgundia (n. 945 d.Hr., Paris, Franța – d. [1]) a fost duce al Burgundiei din 956 până la moarte.
| Otto de Burgundia | |
| Duce al Burgundiei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 945 d.Hr.[1]  Paris, Franța |
| Decedat | (20 de ani)[1] |
| Părinți | Hugo cel Mare Hedwiga de Saxonia |
| Frați și surori | Beatrice of France[*] Emma of Paris[*] Hugo Capet Otto-Henric de Burgundia Erberto d'Auxerre[*] |
| Căsătorit cu | Liutgarde of Dijon[*] |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Robertieni[*] |
Otto a fost fiul lui Hugo cel Mare, conte de Paris cu soția sa Hedwiga de Saxonia, sora împăratului romano-german Otto I, el fiind astfel fratele regelui Hugo Capet al Franței, strămoșul Dinastiei Capețienilor.[2]
Biografie
În jurul Paștelui din anul 955 Otto a fost căsătorit cu Luitgard, fiica și moștenitoarea prințului Giselbert de Burgundia. Căsătoria era menită să pună capăt conflictului familiei sale cu Buvinizii pentru supremația în Ducatul Burgundiei. Când socrul său a murit la un an după căsătorie, Otto a dobândit în mod oficial stăpânirea Burgundiei. Propriul său tată a murit în același an, iar Otto era încă minor. Regele Lothar a folosit această împrejurare pentru a întări poziția regală în Burgundia prin ocuparea orașului Dijon. Rezultatul a fost o slăbire permanentă a puterii ducale, deoarece vasalii Burgundiei au folosit și ei această situație pentru a câștiga libertăți mai mari. Regele Lothar i-a dat lui Otto titlul de Duce al Burgundiei în 960. Cârmuirea sa a fost slabă, motiv pentru care cronicarul Flodoard de Reims s-a abținut să-l menționeze pe Otto ca duce.
Otto și Liutgarda nu au avut moștenitori.
Note
- Foundation for Medieval Genealogy, accesat în
- Rosenwein, Barbara H. (). A short history of the Middle Ages. Toronto, Canada: University of Toronto Press. p. 202. ISBN 978-1-4426-0104-8.
Bibliografie
- Maurice Chaume: Les origines du duché de Bourgogne. (partea I: Histoire politique. Jobard, Dijon 1925) Editura Scientia, Aalen 1977, ISBN 3-511-04440-5.