Idiolect

Idiolect este un termen utilizat în lingvistică, care desemnează ansamblul deprinderilor lingvistice ale unui individ, specifice unei perioade a existenței acestuia. Idiolectul se caracterizează prin mobilitate accentuată și printr-un puternic caracter individual.[1][2]

Prin extensie, idiolectul reprezintă ansamblul particularităților verbale ale unui vorbitor[3], respectiv structura unui idiom[4], așa cum apare la un vorbitor.[5]

Conceptul de idiolect, pentru desemnarea unui limbaj individual în vorbirea unei persoane, a fost propus de savantul englez B. Bloch.[6]

Umberto Eco folosește ca retraducere mai articulată a noțiunii de idiolect sintagma sinonimică de strategie textuală.[7]

În afară de variațiile de exprimare verbală de la un vorbitor la altul, termenul de idiolect desemnează și inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o anumită perioadă a vieții sale. Se știe că aceeași persoană își schimbă de-a lungul vieții modul de a se exprima, adică utilizează idiolecte diferite.[8]

Suma constantelor idiolectelor formează o arie dialectală.[9]

Vezi și

Note

Retorică și teoria argumentării
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe (1980). „Sociolect”. Mic Dicționar de Terminologie Lingvistică. București: Editura Albatros. p. 235.
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
idiom: Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai) DEX '98 (1998)
Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic. NODEX (2002)
Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. DN (1986)
1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. MDN (2000)
Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986
Usaci Doina: Dezvoltarea limbajului individual al studenților alolingvi în baza situației de discurs^{[nefuncțională]}
Mărci ale insolitării fantastice în La țigănci de Mircea Eliade
Conf. Univ. Dr. Elena Abrudan: Comunicare vizuală, curs
Introducere în dialectologie

This article is issued from Wikipedia. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.

[1] Retorică și teoria argumentării

[2] Constantinescu-Dobridor, Gheorghe (1980). „Sociolect”. Mic Dicționar de Terminologie Lingvistică. București: Editura Albatros. p. 235.

[3] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

[4] idiom: Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai) DEX '98 (1998)
Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic. NODEX (2002)
Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. DN (1986)
1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. MDN (2000)

[5] Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986

[6] Usaci Doina: Dezvoltarea limbajului individual al studenților alolingvi în baza situației de discurs^{[nefuncțională]}

[7] Mărci ale insolitării fantastice în La țigănci de Mircea Eliade

[Abrudan-8] Conf. Univ. Dr. Elena Abrudan: Comunicare vizuală, curs

[9] Introducere în dialectologie