Fidelis Walch

Fidelis Walch s-a născut în anul 1830 în localitatea Imst din regiunea tiroleză a Austriei.[3] A făcut studii de pictură cu Wilhelm von Kaulbach la Munchen,[4] fapt care i-a conferit desenului său o structură destul de solidă. Walch a venit în Principatele Române în dorința de a-și forma o clientelă din clasa avută a Bucureștiului.[3] A sosit în capitală, în anii imediat anteriori Unirii Principatelor Române, dovadă stând în acest sens primele lucrări pe care și le-a datat în această perioadă.[3]

Artistul a participat la prima Expoziție a artiștilor în viață din anul 1865, ceea ce dovedește că el era deja recunoscut ca pictor de către autoritățile românești și de publicul iubitor de artă.[3]

Fidelis Walch a îndeplinit funcția de profesor de desen la Liceul Sfântul Gheorghe din București. L-a avut ca elev pe Theodor Pallady.[5] Se știe că Walch dădea și lecții de desen anatomic împreună cu Sava Henția la școala de medicină condusă de Alexandru Davilla.[5]

Fidelis Walch a murit în anul 1915 la București, fără a reuși să-și păstreze faima de artist cucerită în primii ani ai venirii sale în capitala României.[5]

Cel mai vechi tablou cunoscut astăzi ca aparținându-i este Portretul Elizei Carpenter și a fost datat în anul 1864. Acesta a fost realizat după model și a aparținut cu numărul de invetar Nr. 2075 - Muzeului Simu.[3] Ange Pechméja a considerat că tabloul este „... un foarte bun desen, de o culoare justă, poate nițel cam rece, de o factură excelentă, indicând un talent exercitat".[6][3]

În anul 1900, după cinci decenii, Walch a mai făcut după o fotografie Portretul lui Albert Carpentier - „un pendant”[7].^[A][3] În ziarul Opiniunea Națională un cronicar a menționat că portretul făcut de Walch este „lucrat de aseminea cu multă fineță".[8] Ca urmare Fidelis Walch a primit multe comenzi oficiale în jurul acestui an.[8] Reprezentativ este portretul în picioare al Theodorei Cantacuzino (1867-1869) făcut la comanda Spitalului Colțea.[8] Portretul Theodorei a rămas ca exponat în cadrul spitalului până în anul 1950, moment în care a trecut la Muzeul Național de Artă al României.[8] În acest portret, pictorul a încercat să împace stilul bizantin și monumentalitatea portretelor de ctitori din vechea pictură murală de tradiție bisericească cu pictura de șevalet.[8] În tot acest demers, Walch nu a vrut să dispară măreția bizantină și fără să sacrifice realitatea imaginii, el a reprezentat în toată strălucirea ei, plenitudinea vitală a tinerei înveșmântată ca o domniță cu hermină și mătăsuri lucitoare.[8]

Criticul de artă Ion Frunzetti a menționat că, făcând o comparație între opera pictorului cu portretele de ctitori făcute de Theodor Aman din colecția de la Spitalul Colțea sau cu cele semnate de Nicolae Grigorescu, lui Fidelis Walch trebuie să i se recunoască meritul că s-a apropiat cu cinste de producția celor doi mari maeștri ai picturii românești.[8] Astfel, nu i se pot face acestuia obiecții privitoare la compoziție, ecleraj sau desen, prestația sa fiind mai mult decât onorabilă.[8] Dar, în opinia criticului, persistă răceala culorii, ca și în opinia cronicarului din anul 1865.[8] Acest fapt este o consecință a neparticipării efective la viața modelului reprezentat.[8] Există de fapt, o detașare profesională față de model, o atitudine destul de rigidă a pictorului față de rezultat, totul fiind considerat mai mult un rod al unei datorii și nu al unui sentiment al creației.[8]

Amintirea portretelor murale nu se regăsește doar în Portretul Theodorei Cantacuzino, ci și în multe busturi realizate de Fidelis Walch.[9] Această răceală a atitudinii este vizibilă în toate lucrările sale. La Muzeul Saint Georges există două portrete de femei realizate de Walch: Portretul lui Calipso Agaridi,[10] soacra pictorului Constantin Pascali, și un bust al unei tinere femei din familia Orghidan.[11][9]

La Muzeul de Artă din Craiova există două portrete realizate de Walch. Unul reprezintă o tânără din familia Opran și un portret de bărbat plin de sobrietate.[9]

Walch a fost folosit de curtea regală a României și a lăsat posterității desene convenționale ca cele care se găsesc la Muzeul Național de Artă care-l reprezintă pe Carol I și Elisabeta în costume de gală pe un vârf de munte.[5] Ion Frunzetti a considerat opera lăsată moștenire de Fidelis Walch ca fiind inferioară pregătirii sale artistice.[5]

• ^A În „Explicațiunea operilor artiștilor în viață expuse în 1865", pictorul Fidelis Walch figurează, sub numele de Valch (Fidelis) — cu indicația că este născut în Tirol și că a studiat la Academia din Munchen cu un „portret de studiu", apreciat laudativ de presa epocii.[3]

• Ion Frunzetti: Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București, 1991, pag. 378-381, ISBN 973-33-00-77-2